O poezie elaborata, marcat simbolica scrie Nicolae Corlat in volumul „Ingerii vin cind nu-i chemi” (Editura Junimea, 2015); poetul publica (foarte) rar, se ascunde in linistea orasului unde se agata harta in cui, cauta teme si identifica o suma de simboluri, intr-o constelatie, unde pare a se regasi, isi traieste marginalitatea nu ca literatura, cum se intimpla adesea, dar asumind-o integral parca pentru a o exorciza, in fond:
tema insularitatii si, conexa, aceea a calatoriei descopera miezul poeziei lui Nicolae Corlat:„grea si odihnitoare dupa amiaza/ asteptarii/ petale de cuvinte astern/ peste linistea noastra/ curgerea cristalului/ ai fi vrut o insula numai a ta/ sa te trezeasca pescarusii din somn/ sclipitor pe nisipul negru/ cind noaptea pare un licar al clipelor netraite/ insula aceea se-nfiripa cite putin/ in amintirea oricarui matelot/ plecat de curind pe mare/ cind valurile astern aerul amiezii” (insula); insula matelotului si comoara calatorului sunt inlauntru („in tine vei gasi vreo comoara ascunsa”, scrie Nicolae Corlat in poemul inaltarea), iar calatoria e spre sinele mai profund, locuind pe o insula departe de asprele atingeri ale realului, cu suma intacta a clipelor (inca) netraite sau, poate, cum spune, in trecutul unei fintini: in lumea interioara cauta fiinta ceea ce va fi fiind insula, nu aceea a lui Euthanasius, ci, mai degraba, tinta, asociindu-si exilul interior (cu „centrul” in figura lui Ovidiu care „pe tarm isi impletea cu barbarii pasii”) si, mai ales, o poetica a departelui cu o mare forta de semnificare, ca in poezia Constantei Buzea, de exemplu.
Departele lui Nicolae Corlat este inlauntru; zborul pasarii „din inima mea”, orizontul „tot mai departe”, insula ca un refugiu, statia terminus sau fantasma, lungile calatorii „pe marile incendiate”, izvoarele care se intorc in munti, speranta care se intoarce in ieri, atunci cind se va fi nascut, albul labirint „fara cai de umblat”, scara (lui Iacob) care urca la cer, departarea cu „iz de cristal”, marginea instelata a zorilor, semnul albastrului clar, ca un timp al cunoasterii (in sensul eminescian al noptii clare), infernul necuprinsului si „drumul albastrului” – acestea sint multiplele ipostazieri ale calatoriei in sine insusi, a celui vazut spre cel nevazut, a absentei din prezenta spre departele unor porturi imaginare unde se (re) formeaza, inlocuind portretul din real cu chipul din structurile imaginarului: „ti-am strigat atunci nu-ti taia parul/ va veni moartea cu ochii adinci/ dintr-un munte ascuns/ din el razbat glasuri/ unde izvoarele refuza sa se arate/ umbra ta pasind peste lespezi/ va veni sa se-mpreune/ intr-un labirint de tacere/ in care numai vulturul cu ochii seci priveste/ cum inserarea/ trezeste in noi licurici/ o tisnire de flacari din ochii lor se revarsa/ spre starea noastra de veghe/ firul sperantei s-a rupt cu firele negre/ ce curg neincetat catre ieri/ o ploaie de ierburi se pierde-n camere pentru doi/ aruncate-n absenta/ printre stinci/ cum pasim rataciti fiecare pe alte mari/ cautam in porturi imaginare/ linistea/ incantatii la marginea vreunui desert/ risipesc cuvinte fara inteles/ fiecare in alt orizont/ spre noi insine/ si-am strigat atunci de peste toate pustiurile lumii/ nu-ti taia parul/ va veni moartea cu ochii tristi/ dintr-un labirint/ dintr-un cer fara nume”.
Calatoria spre zaristea insulei ascunse in fiinta interioara se face, in poezia lui Nicolae Corlat, prin oglinda; oglinda lui e precum aceea a lui Borges din proza Fiintele din oglinda, tradusa de Cristina Haulica, in 1983 si rezumata acum de filosoful Stefan Afloroaei, in „Convorbiri Literare”: „In vremea aceea, lumea oglinzilor si lumea oamenilor nu erau, ca acum, despartite. Mai mult decit atit, se deosebeau simtitor intre ele; nici fiintele, nici culorile, nici formele nu erau asemanatoare. Cele doua imparatii, a oglinzilor si a oamenilor, traiau in pace; se putea trece prin oglinzi dintr-o parte in cealalta. Intr-o noapte, fiintele au invadat pamintul. Forta lor era mare, insa, in urma unor batalii singeroase, artele magice ale Imparatului Galben au iesit invingatoare. Acesta i-a respins pe navalitori, i-a inchis in oglinzi si le-a impus pedeapsa de a repeta, ca intr-un fel de vis, toate actele oamenilor. I-a lipsit de forta si de infatisarea lor si i-a redus la starea de simple reflectari servile. Cindva, de buna seama, ei vor scutura aceasta letargie magica”. Fiintele din oglinzi ale lui Borges sint hoardele de ginduri care ies din oglinzi in poezia lui Nicolae Corlat: „in camasa alba a inceputului te-nfasori/ ca-n ultima ninsoare/ vei pleca din ascunzisul icoanelor/ cind timpul va fi aproape/ ca un ciine pe bolta cerului/ printre lucruri lasate-n voia uitarii/ departarea va avea iz de cristal/ vesnica zi/ lin somnul tau va fi o aducere aminte/ tacerea va asterne peste lume inserarea/ din oglinzi vor iesi hoarde de ginduri”. Mai mult inca, din oglinzi va iesi poetul pentru a cauta „umbra aceea zavorita in ani”, cum spune in cimpul cu flori si tot acolo, intrind si iesind, isi cauta clipele „de-atunci”, ulicioara copilariei „pina la iaz”. Doua sunt spatiile de identificare a acestei incercari a labirintului din oglinda: marea cu valurile, nisipul, pinii, „tarmurii”, pescarusii „cazuti din aripi” si matelotii sai si piatra de la inceputul lumii: „undeva/ departe/ pe o insula/ in mijlocul marii/ veghea pinului ia forma de cruce/ intr-o sinistra asteptare/ cum intr-o camera goala/ sunete de pian/ marsaluiesc de-a lungul peretilor albi/ copilul din tine se-asaza pe-o piatra/ de la inceputul lumii/ ascunsa pasarilor vazduhului/ razele lunii imprastie ninsoare/ peste muntii din suflet/ e seara/ linistea coboara/ cintec de dragoste nespus nesfirsit” (liniste). Peste muntele care plinge cu lacrimi de piatra si deasupra marii fara orizont pluteste pasarea Thoth, pasarea ibis care, intr-un text „vorbit” de Socrate si „transcris” de Platon, va fi inventat scrierea insasi: „Am auzit ca in imprejurimile orasului Naukratis din Egipt -consemneaza Platon in Phaidros -, a existat unul dintre zeii stravechi, caruia ii este consacrata o pasare sfinta, numita ibis. Numele daimonului insusi este Theuth. El a inventat numerele si abacul, geometria si astronomia, jocul de dame, jocul de zaruri si de asemenea scrierea”. Nu altfel este Thoth din poezia lui Nicolae Corlat: „patria ta e asemeni padurii de piatra/ in care colturile albe ale stincilor cinta neincetat/ ca sirenele muntilor inaripind trecatorii/ de pe colibe umbra coboara in timp/ prin milenii in pamintul cu slove/ peste culmi troneaza arbori tacuti/ ingemanati cu seninul./ trecerea ta pe cimpiile sure/ absenta in zile de vara/ e-o arsita sarutata la orizont/ iarna se cuvine sa cinte violoncelul/ facind aerul sa tresara/ voi scrie in fiecare seara/ despre zborul pasarii din inima mea/ in fiecare seara pasarea va zbura/ fil fil zborul pasarii prin odaie/ fil fil pasarea cu aripa-i de cenusa/ forma ei se confunda cu trecerea/ glasul pasarii in zori se asculta/ cind tacerea fosneste adinc printre trestii/ de tristete cinta fata parasita in noapte/ zgomot de pasi prin zapezi aburinde/ plingi suflete sa se-astearna lumina/ intr-o grota am ascuns un zeu/ mut ca o pasare/ zeul se nascu pre sine pasare fara glas” (pasarea Thoth).
Un aer de religiozitate invaluie poezia din Ingerii vin cind nu-i chemi; Nicolae Corlat nu scrie ceea ce se cheama o lirica a sentimentului religios (desi, o singura data, se asaza in genunchi si se roaga: „sufletul se tinguie departe/ auzi-l Doamne/ si nu-l uita ca pe Fiul Tau/ in deznadejde/ si iarta-ne noua pacatele noastre/ si nu ne du/ si nu ne du prea departe de Tine” – prima zi; iar poezia e o rugaciune profana, cum spune Abatele Brémond): e, mai degraba, o poezie despre ingeri, soptita in „ascunzisul icoanelor” de un alt Saul din Tars care „bijbiie” prin intuneric pentru a-L afla pe Dumnezeu, cum spune in voi scrie 100 de poeme. Scrisul e insasi Geneza, vremea nasterii: „scriam la doua miini, la doua tastaturi,/ in afara timpului,/ cum doua piane ar intoarce din moarte sunete uitate./ avea ochi de cer inalt, albastrea orizontul/ cum ai trimite doi porumbei pentru a vesti pacea lumii/ lumina intunericului./ totu-i tristete in inima de pamint,/ totu-i amar abandon fara vorbe/ doar sunetele tin locul umbrelor acestea,/ doar muzica inchipuita de noi./ ne priveam fara ochi pina dincolo de crepuscul,/ pina dincolo de moarte./ dulce absint din tine cresc zeii si se fac Unu/ in intunericul memoriei./ in oceanul acesta inotam impotriva curentului/ prinzindu-ne in mrejele linistii/ intinse de copiii sperantei,/ aud corul lor pe un tarm inca indepartat/ cum din mine ar rasari stelele deasupra capului/ cum din mine s-ar naste zorile/ cu o imperturbabila lumina./ o, liniste a singuratatii/ cind necuprinsul ca un infern iti asterne/ taceri prinse in inima ta/ ca un dangat de clopot!/ intr-o frenezie a culorilor plutesti/ e vremea nasterii” (era dimineata)”. In fond, de la ingerii care vin cind nu-i chemi, rabdatori si tacuti (o sectiune a cartii, scrisa chiar de ingeri, se intituleaza Poemele tacerii) primeste Nicolae Corlat darul de a transcrie, dupa ce i se va fi dictat, un poem atit de acrosant despre (pe)trecerea fiintei prin lume: „ploua peste taceri/ nelinistea s-a adunat intr-o carte/ cu ploaia flaminda din nori de cenusa/ ti-acoperi cuvintele/ intr-un cerc desenezi albul cel mai alb/ devenit umbra pamântie/ la capatul serii amintirea/ inunda strazile tirzii/ inca putin si voi pleca/ lumea se cuprinde in causul palmei tale cind taci/ cind taci trupul tau devine statuie/ ochii mei o ridica la ceruri/ furtuni de nisip/ albesc ramasitele pasilor/ se scurge inserarea/ peste luna tirzie/ facliile plopilor strabat orizontul/ pe unde treci se face lumina/ umbra mea hoinarea printre salcii/ azi vinturi naprasnice o imprastie” (curgeri). Ingerii vin cind nu-i chemi e o carte care se retine pe primul raft al poeziei noastre de azi.
Ioan Holban
