Zarul rotund nu-i zar de fuga, e un zar cu-o infinitate de colturi si care este intotdeauna castigator. E zarul iubirii. Primul modul din „ Zarul rotund”, semnat de Vlad Scutelnicu, volum aparut de curand la Editura „Conta”, din Piatra Neamt, se intituleaza sugestiv :”In fond, e vorba despre iubire”.
Poetul botosanean e parcimonios cu scrisul, dar nu din lipsa de inspiratie, ci dintr-un soi de autocenzura care-i franeaza din fasa pornirile poetice, prea mult isi lasa gandurile la germinat pana ca acestea sa prinda rod liric. Cartea de fata se vrea o antologie, poetul a incercat sa-si compuna o carte din carti, iar tonul poemelor sa fie acelasi.
Si intr-adevar, „Zarul rotund” se rostogoleste lin intr-o singura directie, fara tulburari ideatice, angoase sau convulsivitati de limbaj, firescul intregeste partitura. Vlad Scutelnicu cultiva impulsul natural al fiintei inainte ca aceasta sa intre sub controlul autocenzurii, sa fie mutilat. Poetul denunta „spasmul glacial” prin care trece sufletul in momentul incizarii trairilor. Acest fenomen de revolta impotriva moralizarii vietii launtrice genereaza o continua stare de neliniste si duce la tulburari de percepere a autenticitatii vietii.
Verbul lui Vlad Scutelnicul magnetizeaza tocmai realitatea „dosita”, pe care ne-o ofera intr-o imagistica normala, cu mici puseuri de virulenta, dar care nu deranjeaza, din contra, evidentiata mai clar veridicul lumii in care traim. Nemultumirile fata de falsul servit zilnic, datorat de cele mai multe ori autocenzurii, vin in avalansa angoasand starile poetice. Sub acest impuls intensitatea trairilor creste, scriitura absoarbe pana si panica generata de emotia provocata de dihotomia subiectelor radiografiate poetic. Oglinda reprezinta instanta, ea cantareste totul, ea deformeaza ce trebuie deformat, ea da nota trairilor noastre, ea cantareste adevarul, ea invoca absurdul ori de cate ori traitorului nu-i convine realitatea. Iluzia capata statutul de unitate de masura a nevazutului purtator al crochiul propriului nostru destin:”pasesti din camera in oglinda / si apoi din oglinda in viata / ca si cum asta ar fi micul dejun / din fiecare dimineata / repetand la infinit drumul / pe banda lui moebus / iti patrunde in nas aroma fina /de crin sau de petale de trandafir / si vezi la locul lor crinii si / trandafirii care au murit / dar care iata / astazi sunt vii si proaspeti / in aceeasi vaza sparta dupa pranzul de ieri / universul lor / se amesteca, se infasoara in universul tau / inchizi ochii / nu mai sunt flori / vecinul tau de la unu plimba catelul / pe trotuarul din fata blocului are in mana / dreapta lesa iar in mana stanga / punga cu maturita si farasul pentru caz / de indisciplina canina / urci in lift pentru a ajunge acasa / dar de fapt cobori si suni ca orice muritor /la etajul doi in blocul varului tau / din partea opusa a orasului / ai in brate pisica lui Schrodinger / gandesti ca tu ai spus / dumnezeu nu joaca zaruri si de aici / tragi concluzia ca Einstein nu a descoperit / teoria relativitatii, a cantat doar la vioara / ca nu exista nici un univers al lui Zenon / si /nici macar un paznic al viselor / ! ofer absurdului poezia / pe care poemul o ofera absurdului / am spus si am deschis cartea / din paginile ei albe mi-ai zambit tu / afara incepuse sa ninga / fulgi albi mari ca / pasari cuminti prin gradinile cerului / si din paginile albe / mi-ai zambit tu cel care /deschisesesi cartea alba / la pagina unde ii zambeam eu / anvelopa de carne si riduri / care ti-a stricat :! Sa iubesti omida / dragostea transforma / … si atunci amandoi / am vazut fluturele”
La prima citire esti tentat sa crezi ca asistam la o invalmaseala de vorbe care nu leaga ceva logic, ci vin sa comunice in mod dubios absurdul care ne inconjoara. Nu este chiar asa, poetul practic transcrie intr-un mod oarecum „ostentativ” un episod nud din propria lui viata, fara a se folosi de perdele de fum sau de jeturi de lumina care sa modifice perceptia asupra sentimentelor „instapanite” de trairile lui. Uneori creeaza impresia unui ilogic barbar, fandand intre Zenon, Dumnezeu si Einstein fara nici un suport rational. Poetul recurge la o astfel de abordare a sintaxei poetice tocmai pentru a evidentia concretul nebun din jurul nostru. Poemele par niste confesiuni formulate „mai altfel” ce poarta firescul si veridicitatea gandurilor deja amprentate pe campul constiintei. Anxietatea creeaza tensiune desenand cele mai neasteptate „linii de forta” in exprimarea curenta.
Poetul are si abilitatea de-a relaxa textul strecurand si secvente banale, care, de multe ori, par dintr-un alt film. Vlad Scutelnicu scrie cu ochii inchisi, decupeaza din campul mentalului tot ce considera el c-a fi interesant pentru cei din jur, apoi rostogoleste acele imagini prin focul sufletului pana simte ca „productia e sterila si, pe deasupra, a prins si cateva aripi”, dupa care o brodeaza cu cele mai firesti cuvinte. De aici si cumintenia poemelor sale. Dar sa vedem ce i se intampla cand „! Deschide ochii”: singur in noapte pe peronul slab / iluminat privind sinele / care vin care pleaca / iluzii de stele iti gauresc retina / te asezi pe holograma bancii / de lemn vopsita in rosu asteptand / trenul acesta trece tacut negru / magic fara nici o locomotiva / nici la cap nici la coada / ca un sarpe nesfarsit / scoti celularul si formezi numarul tau / suna suna si tu astepti sa ti se / raspunda /! Cat de infinit de departe suna telefonul / aceasta fata de viata ta zilnica / trenul aluneca in noapte neobosit / el trece / din ieri spre maine / ca si cum ar trece de la nord spre sud / ori de la vest la est / sau poate de jos in sus / de acum spre acum / el va fi pentru ca a fost / gandul tau sapa adanc prin biologia celularului / descoperind ca undeva dincolo de / sufletul si inima acestei masinarii / poate aproape, dupa coltul garii / poate in new- york- ul unde acum e dimineata / un telefon suna / si trenul isi continua calea / pas cu pas / atunci vezi singurul compartiment iluminat / si pe tine acolo plutind in noapte / peste sinele reci / ori inexistente cu telefonul in mana / asteptand sa fii sunat…”
Tristetile poetului sunt „zgomotoase”, senzuale, emana placeri nebanuite si genereaza tot felul de stari paroxistice, sunt imbracate in viziuni terifiante creand febra spatiului magic abia incropit. Verva cu care isi declama pustiul launtric vine parca din visceralitate, atentie!, intr-o nota de normalitate si fara a anunta efecte catastrofice. Intre poezie si viata se creeaza o intimitate, dincolo de-o simpla stare empatica, viata se alimenteaza din sublimul poetic, iar in metabolismul liric sunt topite cele mai ciudate secvente de viata, de la cele incarcate in culori vii, ce debordeaza lumina si speranta, pana la scene banale sau chiar abjecte, in care fermenteaza parca tot raul din lume. Important este ca transfuzia sa se produca in plina sinceritate. Cititorul asta asteapta, oricand poate trece peste unele „indecente”, dar niciodata nu va putea ierta „fandoseala lirica” sau epatarea ieftina. Poetul e acasa si atunci cand valseaza printre teme majore. Poezia gaseste raspuns pentru orice intrebare de viata sau …de moarte, totul este sa stii cand sa actionezi verbul liric pentru deslusirea enigmei. Logodna celesta cu …entitatea fara de faptura, dar mai palpabila decat orice pe pamant, e ca o elucidare a tot ceea ce scrie Vlad Scutelnicu:”ti se aseaza pe cap asa cum menestrelului / i se lipeste pe frunte bancnota cea mare / dupa ce a cantat melodia deliciului sufletului a celui /care plateste / ti se aseaza pe cap si nici chiar Dumnezeu / nu ti-o poate lua / ti se aseaza pe cap in momentul in care te nasti / ti se aseaza pe cap cu tot fastul si ritualul / momentului oferit de cele trei ursitoare /cu sau fara voia parintilor / cu sau fara aprobarea nasilor, / bunicilor, stramosilor, istoriei si geografiei / o porti cu tine peste tot / : pe la botezuri, pe la nunti, pe la / inmormantari, parastase si aniversari, / o porti chiar si atunci cand / Te casatoresti / o data, de doua ori de zece ori devenind proprietarul / a doua, zece soacre /sau poate mai multe, cine mai stie / tot minim doua logodne iti vor atarna de gat / dezlegat /dezlegat de prima casatorie dezlega de a doua / dezlega de toate sotiile legitime / sau de amantele stiute ori ascunse / vei purta cu tine / la Sulita ori Monte Carlo si ieri si azi si maine, /alergand pe o pista fara concurenti sau / facand dragoste sub dus – asa e modern acum – /vei purta cu tine / logodna celesta/cea /pentru care te-ai nascut / logodna cu ea, cea fara de minte fara de suflet fara de trup, /cea neinteleasa, nedorita, neiubita dar care /te va iubi mereu / – posesiv si doritor – / cu mintea sufletul si trupul ei / cea care va sti cand a sosit clipa / sa Te inhate!”.
Chiar daca uneori ai senzatia ca o astfel de poezie consuma in exces unele cuvinte cu scopul de-a ocupa unele goluri dintre idei, daca privesti cu atentie spre arhitectura textului, vei constata ca acolo le este locul, nu-i vorba nici de redundanta si nici de o lipsa de cumpatare stilistica.
Poezia lui Vlad Scutelnicu merita mai multa atentie din partea criticii, e o poezie comunicativa si placuta.
Lucian Alecsa
