FATA DIN HAMAC

A fost odată un ciobanas care umbla cat era ziulica de lunga cu piciorusele goale pascandu-si oitele peste dealurile Sulitei. Roua diminetii ajunsese sa-i spele pana si sufletelul de cele rele, atunci  cand peste noapte i se inghesuiau in mintea sa plapanda tot felul de vise urate. Ii era teama ca din turma sa nu-i dispara vreo mioara.

Asta i-ar fi trebuit, tatani-sau i-ar fi pus pielea pe bat, ar fi turnat si sare peste ea.
Tot timpul era insotit de doi dulai, ii botezase cu nume omenesti: pe ciobanescul mioritic il chema Verginel, iar pe pechinez il alinta Viorel.
Singur cuc pe dealuri, de cum soarele se ridica la doua prajini deasupra orizontului,  incepea sa converseze cu prietenii lui latratori. Uneori avea sentimentul ca este inteles, mai ales cand le povestea de bataile pe care le incasa de la tatani-sau ori de cate ori dorea sa se joace cu masinutele sau cu chibriturile, ca orice copilas de varsta lui.
Oitelor le canta din fluieras, auzise de la un cioban in varsta ca mioarelor le place muzica si ca, daca le alinti zilnic cu doine, pot  prinde harul vorbirii.  Le povestea despre visele lui de marire. Era convins ca Dumnezeu ii asculta rugamintile, ca intr-o buna zi va ajunge mare imparat, va locui cu aleasa inimii intr-un palat de aur, iar slugile ii vor satisface toate poftele.
Numai ca atunci cand se trezi,  simti sub cap acelasi musuroi de furnici pe care-l alesese drept perna cand pleoapele ii se lipira.
S-a intamplat ca-ntr-o dupa amiaza mohorata de toamna sa paraseasca mioarele si s-o taie de pe imas, sa bata si el mingea intr-o poienita alaturi de copiii din sat de varsta lui. Cand se intoarse la turma dadu cu ochii de taica-su. Fata desfigurata a batranului ii ingheta sangele-n vene, iar obrajii ii luara foc:” Iarta-ma tataie, am vrut si eu sa  stiu cum e sa fii copil, m-am saturat sa tot pasc mioarele!” Spusele lui il infuriara si mai rau pe tata Florea care lua biciul si-i imblaci spinarea micului ciobanas pana ce-si pierdu vlaga. Bietul Florinel nu scoase nici un icnit, se gandi cum sa scape de viata de acasa.
Cand noaptea era pe sfarsite si primii zori dadeau sa sparga pielita celor cativa norisori vinetii si razleti,  isi lua lumea in cap si parasi turma cu mioare, dar nu inainte de a-si lua ramas bun, atat de la ele, dar mai cu seama de la loialii lui supusi, de la cei doi dulai: Verginel si Viorel.
Ultima lui noapte la stana a fost numai un zbucium, tot felul de ganduri negre il tinura treaz pana spre dimineata. Inainte de-a face ochi ii aparu in minte o fata frumoasa, zambitoare, ce se legana intr-un hamac din fire de matase, cat sfichiul biciului de groase. Cu o voce catifelata ii sopti: „ De ma vei gasi si ma vei lua de nevasta, am sa te ajut sa-ti faci cultura vasta, sa-i calci pe netrebnici in picioare, sa-ti burdusesti tescherelele cu parale, vei imparati peste multe hotare, de la Dracsani la Ipotesti, de la Crasnaleuca la Joldesti. Eu vreau pentru mine de toate si  pentru tatanul meu un palat, sa incapa cam jumatate de sat, sapte saci cu bijuterii si slugi sa am  vreo zece mii”.
Nici bine nu i se stinsera soaptele din creieras ca lui Florinel incepura sa-i sfaraie picioare in cautarea printesei din hamacul de matase. Cateva luni nu mai avu somn, o lua haihui pe campuri, pe dealuri. Cu cat timpul trecea,  cu atat sufletul i se ofilea, ochisorii i se umezeau.
Intr-o seara, pe la apus de soare, abia de-si pusese capul pe un mic damb sa-si linisteasca zbuciumul din suflet ca auzi o voce gingasa, asa ca un ciripit de vrabiuta: „Pentru a ti se indeplini visul trebuie sa ajungi  om mare. Apuca-te si vrajeste lumea cu povesti si vorbe de claca, cei multi ti se vor inchina, te vor ajuta, iar tu vei ajunge cineva.” Cum nimic nu-i era mai cunoscut dintre cele lumesti decat vorba de mantuiala, asa cum o invatase de la mamaia, cea care-l leganase in copaie in pruncie pe cand oracaia ca un brotacel inclestat in mal, de indata incepu sa colinde satele. Isi lua pe langa el o liota de galigani care sa-i tina de urat,  dar sa-l si ajute la impartit vorbe dulci prin tinut si cate o sticluta cu ceai de minciunele, procurat de la vrajitoare, cu care sa-i ameteasca pe traitorii acelor locuri.
N-a fost un vis, venise ziua cand se trezi mare om mare, ajunsese sa fie strigat de toti cei care-i treceau prin fata, prin spate sau pe de laturi: „ Marite Imparat!”. Primul care a rostit dulcea vorba a fost un bufon comunal, cu aere de general, de pe valea Siretului,  de la umbra boschetului. Florinel nu-si mai incapea in piele de bucurie;  hambarele i se umpleau, in staule oitele behaiau, iar banetul incepu sa-i  zornaie prin buzunare.
Cu toate astea sufletul ii era negru, fata din hamac nu  se arata vazuta. Intr-o zi de sarbatoare,  o lua pe-un tapsan la vale, sa se linisteasca, simtea ca mintea incepuse sa-i bolboroseasca sub teasta, de atatea ganduri grele. Cand se opri sa miroase niste floricele ce i se parura mai altfel decat celelalte, brusc,  din spatele unui plapand copacel , aparu o printesa care-si tuguie buzele rozalii, ca doua lipitori, si cu dragalasenie in glas ii sopti: „eu sunt fata din hamac, doresc sa-ti fiu pe plac, vreau sa-ti fiu mireasa, sa avem multi copii la masa, palate si bijuterii , sa facem zilnic chindii”. 
Lui Florinel nu-i venea sa creada c-a dat, asa tam-nisam,  norocul peste el. De bucurie isi imbratisa cu patima viitoarea sotie, rupse o floare de soc si i-o aseza in par, se aseza in genunchi la picioarele ei declarand-o printesa inimii lui pe vecie si imparateasa pentru toate tinuturile,  cat ii cuprinde privirea.
Din prima clipa intre cei doi se infiripa o dragoste patimasa, timp de cativa  anisori s-au iubit de mama focului, Florinel i-a satisfacut toate mofturile si hachitile, pentru binele printesei si-a sacrificat cei mai buni prieteni, a lovit in stanga si dreapta doar pentru ca Roxana lui sa aiba orizontul liber, sa poata patrunde cu ochisorii ei caprui pana departe in zarile zarilor.
Cat era ziulica de lunga imparateasa se legana intr-un hamac tesut de zeci de gospodine din fire de aur si tot boscorodea vrute si nevrute despre cei de la palat. Prin preajma se invarteau si vreo doua copile ce-o aparau de muste ventilandu-i in acelasi timp si fruntea-i mereu ganditoare.
Intr-o zi, imparateasa lui draga ii porunci taios, cum n-o mai facuse pana atunci, sa ucida toate femeile de prin palat, sa ramana singura,  sa nu mai aiba pe cine fi geloasa.
Dupa o noapte de framantari, dis de dimineata imparatul dadu ordin slugilor sa execute de indata moftul imparatesei.
Dupa ce slugile executara sangerosul ordin, Florinel fu umilit,  de insasi printesa, sa-i aseze la picioare capatanile femeilor.
A doua zi la poarta Palatului aparu o femeie oarba, ce tinea in maini cate un talger, careia i se spunea Justitie, somandu-i pe toti sa paraseasca tinutul acela blestemat.
Praful si pulberea a ramas din agoniseala celor doi hapsani, lumina rosie a soarelui de apus i-a strans de beregate pana s-au asfixiat.
Se spune ca in acele clipe prin preajma trecu o vrajitoare care i-a transformat  in doua tufe si ca toate vietatile locului vin si se urineaza  cat e ziulica de lunga toata pe ele. Cu toate astea, chiar daca sunt uscate, fie iarna sau vara, nu le putrezesc radacinile.
Lucian Alecsa

LĂSAȚI UN MESAJ

Politica de comentarii : Va rugam sa comentati la obiect, legat de continutul prezentat in material.


Orice deviere in afara subiectului, folosirea de cuvinte obscene, atacuri la persoana autorului (autorilor) materialului, afisarea de anunturi publicitare, precum si jigniri, trivialitati, injurii aduse celorlalti cititori care au scris un comentariu se va sanctiona prin cenzurarea partiala a comentariului, stergerea integrala sau chiar interzicerea dreptului de a posta, prin blocarea IP-ului folosit.


Site-ul http://www.reporterul.ro nu raspunde pentru opiniile postate in rubrica de comentarii, responsabilitatea formularii acestora revine integral autorului comentariului.