Omorat lent prin otravire cu mercur
De la Baile Mitrasevschi Eminescu este dus direct in stabilimentul doctorului Sutu, unde tratamentul aplicat il transforma intr-o leguma. Niciun alt bolnav nu mai este acceptat pentru internare in acea perioada, chipurile pentru a nu-i deranja linistea lui Eminescu.
Fiica lui Titu Maiorescu, Livia, ii scrie lui I.E. Toroutiu despre modul in care era tratat Eminescu la Sutu in urmatorii termeni: „As vrea sa va spun ca toti domnii care cerceteaza mintea lui Eminescu au un mare cusur: ils cherchent midi à 14 heures” (cauta miezul zilei la ora 14, traducere).
In noiembrie 1883, la insistentele unor prieteni, printre care Emilia Humpel, Eminescu este transferat intr-un sanatoriu din Viena. Titu Maiorescu, care stia cel mai bine ca Eminescu nu este nebun si ca medicii din Viena isi vor da usor seama de aceasta, se opune la inceput vehement. In cele din urma cedeaza, gandindu-se ca este mult mai important sa il tina pe Eminescu departe de tara.
Eminescu stia foarte bine ce i se inscenase si odata reintors in tara a facut chiar eforturi pentru o campanie de presa in favoarea sa. Privit insa ca un nebun, nimeni nu i-a acordat dreptul la replica.
Intr-o scrisoare adresata in ianuarie 1887 lui Gheorghe Panu, Mihai Eminescu scrie: „S-a raspandit prin ziare stirea ca as fi grav bolnav. Toate aceste zvonuri, lipsite de orice fundament, sunt raspandite poate cu rea credinta, incat si dl. C. Mille, intr-unul din articolele sale, a gasit motiv de-a vorbi de boala mea pretinsa. Te rog a spune tuturor ca se afla in deplina eroare si ca afara de suferinta mea de picioare, nu am absolut nimic. Un mic dementi (dezmintire) in organul (ziarul) dumitale n-ar strica”.
Timp de mai bine de o luna, medicii austrieci nu reusesc sa isi dea seama deloc de ce boala sufera Eminescu. In decembrie, il declara sanatos si recomanda externarea. Nimeni nu are insa interesul sa il readuca in tara, cu atat mai putin Maiorescu. Medicul austriac, Obersteiner, ii cere in repetate randuri sa il scoata pe Eminescu din spital, unde nu-si are locul printre bolnavii psihic. Fisele de observatie medicala din timpul sederii in sanatoriul austriac dispar intr-un mod misterios, pentru a nu distruge mitul nebuniei lui Eminescu.
Tot Maiorescu aranjeaza ca Eminescu sa plece in Italia, sub atenta supraveghere a unui om de incredere, chipurile „pentru a se reface”. La intoarcerea din Italia, Mihai Eminescu vrea sa vina la Bucuresti, dar Maiorescu face tot posibilul sa il tina departe de capitala. Toata munca sa, cartile, notele de lectura, manuscrisele se afla la Bucuresti, la Maiorescu… Prin intermediul diversilor prieteni, Eminescu ii cere in mod repetat acestuia sa ii inapoieze „lada cu carti”, fara de care ar fi trebuit sa isi reia toata munca de la zero. Maiorescu este de neinduplecat.
Cum nu se cumintise, este trimis tot cu forta la ospiciul de pe langa Manastirea Neamt. Mihai Eminescu, pe deplin lucid, i se plange lui Gheorghe Bojeicu de la Cernauti, ca a fost „internat ca alineat, desi nu fusese”. Este sechestrat la Neamt din noiembrie 1886 pana in aprilie 1887. Gardienii arunca pe el galeti de apa rece si il bat cu funia uda pentru a-l „calma”.
Incearca sa fuga de mai multe ori si, in cele din urma, reuseste sa obtina o mutare la Iasi, sub ingrijirea doctorului Iszac. Acesta este cel care ii va pune un diagnostic abracadabrant, preluat apoi de istorie: „sifilis congenital matern cu paralizie generala progresiva”. Diagnosticul continea insa un mesaj important: Eminescu trebuia sa fie paralizat, Eminescu trebuia sa fie anihilat, trebuia oprit din a mai publica in ziarele vremii. Asasinarea civila a lui Eminescu din 1883 va fi completata de experimentele doctorului Iszac, care visa sa scrie o lucrare despre cazul Eminescu, cu care sa intre in analele medicinii. Contrar tuturor preceptelor medicale ale vremii, care aratau ca mercurul este toxic si total contraindicat in tratarea sifilisului, doctorul Iszac ii va administra doze uriase de mercur, de 4 pana la 7 grame.
Un alt psihiatru din Bucuresti, Panait Zosin, care nu il consultase vreodata pe Eminescu si cunostea cazul doar din corespondenta cu sora lui, Harieta, preia diagnosticul lui Iszac si chiar il completeaza cu urmatoarele reflectii: „ca psihopat ereditar, el ar fi petrecut inca nopti albe, ar fi facut orgii, ar fi mistuit narcotice si excitante (in conditiile in care se stie ca Eminescu era un adversar declarat al narcoticelor, nota autorului). Un psihopat alcoolic si sifilitic, el a ajuns sa aibe perioade de furie, de inconstienta, de prozaica intunecare a activitatii psihice”.
De-abia in 1888, Veronica Micle reuseste sa il smulga din mainile doctorului Iszac si sa il aduca in sfarsit la Bucuresti. Aici reincepe sa publice si, in urma unui articol impotriva guvernului, aparut in Romania libera, este internat cu forta tot la doctorul… Sutu, unde va si muri.
La moartea sa, produsa din cate s-a spus, de o lovitura la cap cu o piatra, celebrul doctor G. Marinescu nu realizeaza dupa autopsie, analiza microscopica a creierului, care ar fi dovedit ca Eminescu nu suferea de sifilis. Dupa o examinare superficiala, arunca pur si simplu la gunoi creierul lui Eminescu, pe motiv ca intrase in putrefactie. Este totusi nevoit sa consemneze ca a fost frapat de marimea acestui creier. Pe actul sau de deces, nu apare semnatura niciunui prieten sau membru al familiei, ci doar amprentele digitale a doi martori analfabeti din personalul spitalului.
