Cu mulți ani în urmă, când încă se îngânau noaptea cu ziua democrației, o întâmplare nefericită m-a făcut să ajung pe un pat de spital. Mă rog, eram la fotbal și adversarului nu i-a ieșit driblingul și mi-a strivit tibia, peroneul și dacă ar mai fi găsit niște oase de rupt pe acolo nu s-ar fi oprit din activitate.
Era prin 1989 pe la începuturi. N-aș fi vrut să-mi amintesc de acest eveniment dacă, la fel de întâmplător, n-aș fi dat de diatribele paranoice și paranormale ale distinsului ales al neamului românesc Nicolae Bacalbașa. Și acum să fac legătura.
Atunci, în 1989, în martie, când visul meu de viitor mare fotbalist de circumscripție s-a năruit, iar jurnalistul din mine încă zăcea în ovulație, ce să vezi? La marginea patului de spital vine bunul și adorabilul mei prieten Viorel Ilișoi. Din economiile lui de elev chinuit prin casa de copii și de profesori de la Liceul Pedagogic mi-a cumpărat o carte. Și nu una oarecare, ci o carte fortifiantă pentru organismul meu zdruncinat. Era „Moș Teacă”, de Anton Bacalbașa.
Citeam și râdeam cu o poftă de treceau pilaful si ciorba de legume pe lângă mine ca rapidul prin Ciulnița. Era tonifiant să vezi atâta prostie cazonă adunată într-un singur personaj. Să-l simți alaturi de tine în patul tău de spital pe apărătorul patriei cum stă cu arma în mână și veghează ca nu cumva să intre epizootia în țară. Să întrebe vacile care-i bolnavă și care nu, mai rar.
Acum, când un alt Bacalbașa, mult mai lipsit de talent literar, deși se pretinde scriitor, emite pe unde medii și pe unde mai apucă tot felul de enormități, îl și văd pe Moș Teacă la fruntarii cu praștia în poziție de tragere strigând: „Nazat fascist! Bolșevic idit sudea!”.
Florentin FLORESCU
